APĂRĂTOAREA VIEȚII (CONTINUARE)

Antreprenorul magazinului de antichități a primit un telefon, în momentul în care se afla la muncă.

            -Alo, vă salut! spuse o voce puternică la telefon.

            -Și eu vă salut cu respect, bâgui antreprenorul, deși se putea observa că nu-i făcea plăcere nici telefonul primit și nici persoana care îl apelase.

            – Preferam să vă folosiți respectul față de mine, găsind mai repede acea cheie de la ladă. Așa ați promis, altfel, nu știu dacă mai decideam să cumpăr lada.

            -Am depus toate eforturile necesare…

            -Lasă replica asta de la știrile de proastă calitate… știm amândoi că nu ai făcut nimic.

            Schimbarea bruscă de la persoana a II-a, la persoana I l-a bulversat pe antreprenor.

            -Ce v-a făcut să vă schimbați tonul?

            -Ascultă, domnule antreprenor, cum te recomanzi pe cartea de vizită, deși, în opinia mea, ești un tejghetar de duzină. A ajuns bunica mea să primească vizite de la persoane care spun că au cheia de la acea ladă de zestre, culmea, persoane din București, iar tu în București, tai frunză la câini.

            -Cine… ce… adică ce vreți să… spuneți că….

            -Nu ai avea pretenția acum să îți fac eu munca? Înțeleg că acea persoană a venit la tine și că nu ai știut ce să îi spui.

            -Dar lada este la dumneavoastră…

            -Am dus lada la un specialist, însă acum mă văd nevoit să caut eu acea persoană.

            -Și totuși, cred că lada este goală…

            -Ți-am explicat că vreau să o deschid, să o pot examina. Nu mă interesează să găsesc nimic acolo. Așadar, caută să vezi cine e persoana care are cheia. Asta până nu voi deschide eu lada și atunci, mă tem că discuțiile dintre noi vor înceta.

            -Nu vă faceți griji… am să caut….

            -Bine, la revedere!

            Antreprenorul închise telefonul și apoi o sună pe angajata lui.

            -Auzi, dragă, ai reușit să ții legătura cumva cu fata aceea care a venit la noi?

            -Nu, nu am ținut legătura, minți angajata. Nu am considerat că este necesar.

            -Ei, uite că era necesar. Se pare că fata aceea ar avea cheia care să deschidă afurisita aceea de ladă.

            Angajata simți un fior rece în inimă. Încercă să se calmeze, să ascundă îngrijorarea din glas.

            -Voi încerca să dau cumva de ea. Poate mai revine.

            -Sper și eu asta, dar nu strica să îi fi luat numărul de telefon.

            -Știu, dar de unde ai aflat….

            -Acum, om fi noi rude, oi fi tu cumnata mea, dar nu cred că trebuie să îți dau ție toate informațiile!

            -Bine, îmi cer scuze!

            -Bine, vezi-ți de treabă și mâine te aștept la lucru.

            ”Minți! spuse antreprenorul, închizând convorbirea. Știu că ai obiceiul să iei numerele de telefon ale tuturor celor ce trec prin magazinul ăsta. Măcar să fi făcut la fel și de data asta!”

            Maria se duse în acea seară la doamna Elleni. Lipsise de ceva timp, iar dorința de a o revedea și a sta de vorbă crescuse în intensitate, mai ales că sărbătoarea Crăciunului se apropia iar ea nu reușise să facă niciun pas în plus.

            -Bună seara, doamna Elleni.

            -Bună, fata mea! Mai ai vreo veste?

            -Până acum nimic. Aștept un telefon de la Timișoara. Până atunci am căutat după numerele experților în antichități. Am înțeles că lada de zestre s-a întors la București la un specialist care să o deschidă.

            -Măcar știm că nimeni nu a ajuns la cămașă, spuse doamna Elleni.

            -Într-un fel, da, mă gândesc dacă nu cumva sora dumneavoastră nu a luat cămașa de acolo.

            -Nu. Sora mea își amintește perfect totul. Am întrebat-o și eu.

            -Mâine când plec de la dumneavoastră, am să mai caut. O să sun la Timișoara din nou ca să văd unde a ajuns lada.

În acea seară, antreprenorul a pornit cu mașina către casa lui, aflată la marginea Bucureștiului. Făcuse acel drum de multe ori, dar, ca niciodată nu se simțise ca până acum. Părea că perdeaua de ceață îi învăluia mașina și înainta tot mai greu. De obicei, mergea ghidându-se după marginea albă a șoselei după separatoarele de sens, dar acum, înaintarea era tot mai grea. Dintr-o dată, i se păru că drumul cotește la dreapta. Trase de volan instinctiv, deși știa că nu acela era drumul. Înaintă cam 500 de metri convins că nimerise pe un drum lateral. Dintr-o dată, în fața sa, se profilă imaginea unui zid părăsit, a unor copaci. Opri mașina, lăsă motorul să funcționeze, pentru a menține căldura. Vru să își aprindă o țigară, căută pachetul și apăsă bricheta electrică de la bordul mașinii.

            -Lasă țigara și ieși afară din mașină! îi spuse o voce fermă.

            Antreprenorul de la magazinul cu antichități se conformă. Știa vocea, numai că nu se aștepta să o audă în acea seară.

            -Știți… eu…

            -Știu, tu… ca de obicei… faci lucrurile la jumătate.

            -Nu am vrut, dar…

            -Niciodată nu vrei, numai că mereu greșești…. mie mi s-a urât să tot greșești ca un amator. Atunci când ți-am dat pe mână acel magazin, ai știut că într-o zi îți voi cere socoteala. Nu la bani, nu m-au interesat. Ți-am zis că de când sunt pe lumea asta, de mult timp, de foarte mult timp, singura mea pasiune sunt simbolurile unui popor. Ți-am zis că nu mă interesează pe ce arunci banii, atât timp cât îmi aduci simboluri…. Distruge simbolurile unui popor și vei subjuga acel popor…. Distruge cetatea unui popor și restul vor cădea de la sine. Acum, stinge farurile și mergi în față…

            Antreprenorul merse la mașină, stinse farurile, încuie ușa, fără să-și ia paltonul, deși inițial dorise să îl ia. Porni apoi spre acel zid. Dintr-o dată, se pomeni înr-un cerc înconjurat de copaci. Iarba părea verde, ceea ce era nefiresc la jumătatea lui decembrie.  Dintr-o dată, o mână nevăzută aprinse câte un foc în cele patru puncte cardinale, de la vest la est, de la sud, la nord. Antreprenorul simți că se sufocă și își slăbi nodul cravatei, descheindu-și câțiva nasturi de la cămașă.

            -Te-ai speriat? Focul a dus umanitatea mai departe. Bucureștiul m-a surprins mereu. Am înțeles că trebuie să îl distrug, capturându-i simbolurile care îl leagă de trecut, așa cum parâmele tăiate fac corabia să plece de la țărm, sau cum cârma ruptă o lasă în voia valurilor…. iar tu trebuia să găsești o blestemată de cheie…

            -Știți….

            -Știu, ai avut în mână o ladă încuiată și tu ai vândut-o ca ultimul ageamiu. Ți-am zis că simbolurile sunt ale mele de drept și numai ale mele! În lada aceea era ceva de un milion de ori mai valoros decât lada în sine….

            -Lada părea goală…

            -Bietul de tine…. mereu ai fost un novice… ai dreptate, măcar o dată… părea goală… mereu ai crezut că lucrurile grele au valoare. Dacă în cel mai ponosit costum găsești o bancnotă nu zici că ai găsit fericirea? Oare crezi că acea cutie închisă era lipsită de valoare, tocmai fiindcă era închisă? Din contră, dacă te dai specialist în antichități, trebuia să știi că misterul încuitorilor trebuie să îți dea de gândit…

            -Deja am un indiciu…o fată…

            -Nefericitule… fata aceea era ultima persoană care trebuia să știe fie și numai puțin despre acea ladă… știi că unde sunt vânători de simboluri, sunt  și apărători de simboluri…

            -Cum, fata aceea… ea… luptătoare?

            -David nu s-a luptat cu Goliath? Motanul încălțat nu l-a învins pe căpcăun, convingându-l să devină șoricel? Nici cât știu copiii de grădiniță nu ții minte! Fata aceea este o apărătoare. Va fi foarte greu să dețin controlul atât timp cât se află pe urmele lăzii și ale acelei cămăși…

            -Cămașă? Adică…

            -Bietul de tine…. într-o ladă de zestre, dragul meu ageamiu, se păstrează cămășile de zestre. Știam că acea cămașă nu era în București. Numai că de îndată ce am început să mă fac simțit, apărătorii și-au dat și ei seama. Fata aceea a plecat pe urmele cămășii. Am avut noroc că lăcomia acelei doamne de la Cluj a făcut ca lada să se depărteze…Numai că lada a ajuns la tine….. era ca și cum ar fi ajuns la mine…. numai că… tu ai vândut-o cum ți-ai vinde numele pentru o farfurie cu mâncare….

            -Regret nespus… domnule…

            -Regretele nu repară nimic…. Acum fata are cheia…. nici măcar nu ai găsit de cuviință să obții datele ei de contact. Apărătorii sunt cu un pas înaintea noastră. Au cheia, iar cămașa e undeva în București, cu tot cu lada de zestre….

            -În București?

            -Da, în București… Se pare că diplomatul care a cumpărat lada de zestre a trimis-o înapoi, fără să realizeze importanța ei. Știe că poate fi ceva în interior. Asta sunt învățați ei în școlile lor acolo… să deschidă uși… elegant… de aceea, să forțeze încuietoarea i s-a părut un sacrilegiu. Norocul meu a fost exact lucrul pe care l-am detestat, diplomația…. în fapt rutina, nu diplomația. Diplomația bine proiectată asupra lucrurilor importante te duce departe…

            -Am să o găsesc! Dați-mi o șansă, vă rog….

            -Sincer, și dacă îți acord acea șansă și dacă te transform acum în torță aprinsă, ajung la același rezultat. Dacă te duci după ladă, trezești bănuieli…. diplomatul va înțelege… va fi o chestiune de timp până când fata va ajunge la el…. dacă va vedea cămașa…. e posibil să înțeleagă… elegant cum e, o va restitui… atunci voi fi pierdut…

            -O vom recupera cumva…

            -Omule, deși nu meriți apelativul ăsta, fata asta este o apărătoare. Fără să știe, a ajuns să lucreze pentru o altă apărătoare, una pe care am crezut-o plecată în altă dimensiune…. numai că a revenit…. de fapt nu cred că a plecat vreodată. Doar s-a retras în anonimat, ca și mine, urmând să ne întâlnim. Speram să ajung să fiu singur cu ea.  Fata nu știe, iar apărătoarea nu-i spune ca să o protejeze!

            -Femeia aceea….

            -Nu știu de ce îmi pierd vremea cu tine, dar, da, femeia aceea m-a ținut la distanță de multe ori. A știut mereu să aibă aliați de nădejde. Eu, mereu m-am încurcat cu ageamii.

            -De data aceasta nu am să vă dezamăgesc….

            -Tocmai ai făcut-o… nici măcar nu mi-ai zis că te-a căutat diplomatul….

            -Da..păi…voiam să vă sun…

            -Cred că am pierdut vremea destul…. Mergi acasă și gândește-te că șansa ta este șansa noastră.  Trebuie să ajungi la cămașă și la acea ladă de zestre, fără să dai de bănuit… stai pe urmele fetei… prinde momentul potrivit. Crăciunul ăsta fără acea cămașă va fi ultimul pentru noi….

            Brusc, antreprenorul se pomeni în mașină, cu motorul pornit, lac de sudoare. Mașina era trasă pe dreapta, cu motorul pornit.

            ”Am visat oare? Am fost inconștent?” Uitându-se mai atent, văzu că avea cămașa deschisă, cravata desfăcută, iar țigara neaprinsă era pe genunchi. Nu visase, chiar se întâlnise și avusese acel dialog.

            Doamna Elleni primi vizita prietenei sale. O aștepta de mult, ca să poată să vadă ce surprize îi oferă ceșcuța de cafea.

            -Vrei să vezi ce e în cafea?

            -Da. Dar nu ca în tinerețile noastre, pentru a vedea viitorul pentru căsătorie, câștig. Acum vreau să văd dacă nu cumva vreunul din cuceritori a reapărut. Eu așa cred.

            -Și eu cred la fel. M-am gândit că nu ai realizat, dar și eu am simțit asta. Sunt de multe ierni în București, însă ca acum, niciodată nu am simțit această apăsare.

            -Ce se vede în cafea?

            -Aici, ești tu cu o fată. Încercați să căutați ceva. Dincoace, este silueta unui om îndesat care caută și el ceva. Lângă, pare o siluetă de rău augur..

            -Cu siguranță, e un cuceritor….

            -Da, numai că iată, mai apare un domn, mai apare o doamnă în vârstă care par că și ei caută ceva.

            -Mulțumesc! Ai văzut totul ca pe vremuri! Eu și fata care mă îngrijește căutăm cămașa și lada de zestre. O păstra sora mea, numai că lada a fost vândută de fiica ei, la un negustor, apoi nimeni nu mai știe nimic. Tot ce știm e că trebuie să avem cămașa până în noaptea de Ajunul Crăciunului.

            -O vei găsi, dragă Elleni! Nu ți-ai pierdut îndemânarea! Și orice ucenică ai avea, sigur o vei învăța ce trebuie!

(VA URMA)