Maria nu putea face altceva decât să aștepte o veste de la doamna pe care o întâlnise la adresa cumpărătorului lăzii de zestre. S-a gândit, în timp ce aștepta să îi fie adus acel cappuccino pe care îl comandase, La doamna Elleni, urma să meargă peste două zile, așa cum se înțelesese cu aceasta și cu domnișoara medic rezident, prietena sa, care acceptase să o înlocuiască.
După ce îi fu adusă ceașca în care cappuccino răspândea arome de vanilie și ciocolaă, preferatele sale, Maria urmări jocul aburilor care se ridicau deasupra spumei albe pe care fusese presărat praf de scorțișoară. I se păru că vede aievea Bucureștiul în pragul ruinei, cu străzi sparte, lucrări nefinalizate, gropi săpate pentru a înlocui conductele, oameni deznădăjduiți, slăbiți de frigul din case, care continua să persiste, în ciuda promisiunilor adminsitrației, bărbați și femei care alergau prin oraș, încercând să cumpere produse pentru Crăciun, copii care nu păreau veseli ca acum un an. Pe zi ce trece, oamenii păreau tot mai triști și neîncrezători. ”Trebuie să fie mâna acestui spirit malefic, iar eu, acum tocmai am avut o viziune”, gândi Maria, revenind la realitate, după ce aburii de cappuccino fierbinte se împrăștiară în încăpere.
Maria se gândi că poate era bine să meargă și la adresa antreprenorului de antichități, dar se temea că va fi respinsă. În fond, acel întreprinzător nu îi datora nicio explicație. În plus, se gândi Maria, eforturile ei ar fi trezit suspiciuni, iar spiritul despre care nu se știa decât că putea lua orice formă dorea, putea afla de cămașa tradițională sau chiar de lada de zestre, ceea ce nu ar fi fost bine. Maria știa că urma să întâlnească spiritul rău, dar trebuia să poarte cămașa tradițională.
Maria își notă în agendă faptul că trebuia să ceară informații și de la antrepenorul de antichități.Pentru asta, trebuia să o sune pe nepoata doamnei Elleni, fiindcă doar ea și proprietarul știau cine era antreprenorul.
Cu aceste gânduri în minte, Maria achită nota de plată, apoi ieși din cafenea, îndreptându-se spre un mijloc de transport în comun. După validarea cardului de călătorie, Maria se așeză pe un scaun. Privind pe geam, părea că vede aceleași imagini care i se derulaseră prin minte, atunci când îi fusese adus cappuccino comandat. ”Clar, a fost o viziune!” își zise Maria.
”Trebuie să mă liniștesc în cele două zile, apoi să o rog pe prietena mea să mă înlocuiască la sfârșitul săptămânii viitoare. Dacă în aceste zile nu primesc nicio veste și nici nu dau de antreprenor, lucrurile se complică”, concluzionă Maria, în drum spre casă, după ce coborî din autobuz.
A doua zi, Maria îșiluă inima în dinți și o sună pe nepoata doamnei Elleni. Reuși, după multe insistențe să afle adresa magazinului și programul de funcționare. În acea zi, era târziu să meargă, deci era ideal să ajungă în ziua următoare, cu puțin după ora prânzului.
Ziua decisivă a sosit, iar Maria, plină de speranță, a pornit spre magazin, fără să își poată scoate din minte viziunea din urmă cu două zile.
Ajunsă la magazin, deschise ușa, iar un clopoțel mic de argint, acționat de un mecanism simplu, la deschiderea ușii, îi anunță sosirea. Proprietarul stătea pe un fotoliu de colecție, răsfoind câteva reviste vechi, evaluând starea lor, în timp ce o doamnă de vârstă medie se afla la calculatorul de pe biroul de recepție.
-Bună ziua!
-Sărut mâinile, domnișoară, spuse proprietarul, un om între două vârste, mic de statură și având câteva kilograme în plus, pe care încerca să le ascundă purtând un costum croit special, de culoare gri, având și un pulover de mohair din aceeași culoare. Ochii mici și negri îi erau apărați de ochelari cu lentile scumpe și rame aurite. Vă pot fi de folos cu ceva?
-Da, am citit pe Internet, intră Maria în discuție că aveți la vânzare o ladă de zestre.
-Și dumneavoastră vă interesați de vechitura aia? căută proprieterul să pară uimit.
”Ciudat, să te ocupi cu negoțul de obiecte vechi și să le numești vechituri… tare ciudat…. însă, ai grijă, spiritul poate lua orice formă” își spuse Maria, dorind să pară siguă pe ea.
-Fac un studiu despre lăzile de zestre, la facultate, intră Maria în joc. Șansa mea a fost atunci când am aflat că aveți o astfel de ladă aici și cum nu sunt prea departe de casă, continuă Maria, m-am gândit că o pot studia aici.
-Să înțeleg că suntem vecini? păru interesat proprietarul.
-Nu chiar, spuse Maria, stau temporar la fratele mamei mele care este polițist, plusă Maria, dorind să îi taie elanul proprietarului. ”E clar că ăsta nu își pierde vremea”, gândi Maria. ”Pare stânjenit de venirea mea, ceea ce e un semn, voi vedea dacă este bun sau rău”, continuă să gândească Maria.
-Doamnă, ne aduceți câte o cafea? se adresă proprietarul angajatei sale.
-Desigur, tocmai am oprit filtrul. Este caldă. Doriți lapte, zahăr, domnișoară?
-Da și un pahar cu apă dacă se poate.
Maria își dădu seama că angajata de la recepție avea o atitudine tristă, însă ochii doamnei arătau bucuria că ea venise. ”Voi încerca să comunic cu angajata” își spuse Maria ”pare o femeie de treabă, cu tipul trebuie să stau mai puțin la discuții”.
-Deci, vă interesează vechiturile mele. Ei, bine domnișoară, cu regret vă anunț că am vândut-o unui colecționar. Nu am reușit să o deschid deloc. Mă mir că acel domn a cumpărat-o. ”Deci, cămașa e în siguranță!” își zise Maria.
-Ați zis ceva? se prefăcu proprietarul curios, observând că ochii Mariei sclipiseră de bucurie, cu toată strădania de a-și controla limbajul corporal.
-Nimic, m-ar ajuta să știu dacă acea ladă este în București. Poate îl găsesc pe noul proprietar.
-Din păcate, informațiile sunt confidențiale, dar ce vă pot spune este că lada nu mai este în București.
”Deci, proprietarul știe că omul care a cumpărat lada nu mai este în București. Ciudat, nu credeam că a păstrat legătura cu el”.
-Obișnuiți să țineți legătura cu clienții? întrebă Maria, gustând din cafeaua adusă, apoi din paharul cu apă.
-În meseria mea, clienții sunt puțini, vreau să îi anunț, indiferent unde sunt, dacă am nouăți. Presupun că vreți să știți unde să îl găsiți? Mă gândeam…
-Nu, mulțumesc, se prefăcu Maria, dacă lada a părăsit Bucureștiul, este clar că trebuie să mă reorientez. Mulțumesc pentru cafea, spuse Maria. Vă mulțumesc și dumneavoastră, doamnă!
Maria plecă fiind convinsă că putea conta pe sprijinul femeii de la recepție, numai că era bine să o întâlnească în afara magazinului. Era clar că proprietarul își supraveghea magazinul și astfel, venind pe acolo, ar fi trezit suspiciuni. Maria observase că doamna de la recpție avea paltonul și poșeta lângă calculator, semn că venirea sa îi întârziase plecarea. Doamna purta încălțăminte cu toc jos, semn că prefera mersul pe jos. Se decise să aștepte mai departe să vadă când ar pleca doamna. Privirea acelei femei părea că îi spusese să o aștepte. Era clar că femeia știa ceva și era dispusă să comunice ceea ce știa.
Intuiția nu o înșelase pe Maria. La aproape o jumătate de oră , proprietarul se sui în mașină și plecă, iar doamna, la 10 minute, închise ușa, apoi se îndreptă spre stația de autobuz.
-Așteptați autobuzul? o întrebă doamna pe Maria.
-Deși stau aproape, continuă jocul Maria, acum nu merg acasă ci, merg până la Universitate.
-Am și eu același drum. Așa că putem vorbi ca să treacă timpul.
-Desigur. Oricum mai e ceva până când vine următorul autobuz.
-Vă interesează acea ladă?
-Da, dar proprietarul văd că nu prea vrea să mă ajute.
-Uite, ai aici adresa noului proprietar. Și cea din București și cea din Timișoara. Eu țin legătura cu clienții. Cumpărătorul lăzii de zestre s-a mutat la Timișoara. A cumpărat lada fără să o poată deschide. Evident, și-a comunicat noua adresă, în speranța că șeful meu a promis că va găsi cheia.
-De ce vreți să mă ajutați? Domnul s-ar putea supăra.
-Domnul este fratele vitreg al soțului meu care a decedat. Am o fiică de vârsta ta, care studiază la Timișoara, la Medicină. Soțul meu a decedat când fiica mea a intrat la școala gimnazială. Știu ce înseamnă să înveți pentru facultate. Aici aveți biletul, iar aici sunt datele de contact ale fiicei mele. Are bursă, a fost olimpic național la Chimie și Biologie, primind, la căminul studențesc o cameră numai a ei. La nevoie, te-ar putea găzdui.
-De unde știți că aș merge la Timișoara?
-Când crești singură o fată, înveți să îi citești privirea. Am văzut în ochii tăi că l-ai jucat puțin pe șeful meu. Eu sunt de meserie economist contabil. Eu i-am ținut mereu contabilitatea cumnatului meu. Am fost colegă de facultate cu soția lui, am fost cele mai bune prietene. Pentru ea, am decis să lucrez la șeful meu. Prietena mea se ocupă de două restaurante, iar soțul ei de câteva magazine, printre care și acesta.
-Vă mulțumesc mult, doamnă, ținem legătura.
Autobuzul veni, Maria coborî la Universitate împreună cu doamna, apoi își spuseră ”la revedere”. În drum spre Universitate, Maria se decise să o sune pe doamna Elleni.
-Doamna Elleni, am vești bune.
-Te ascult, fata mea! Aud și eu o veste bună. Lucrurile au început să meargă tot mai rău. Se simte în aer o apăsare, ca și cum ceva s-ar întîmpla. Oamenii, locurile, plantele, atmosfera, totul devine tot mai apăsător. Parcă nici tratamentul meu nu-și mai face efectul.
-Doamna Elleni, se pare că va trebui să plec la Timișoara. Vorbiți cu prietena mea, să mă înlocuiască la sfârșitul săptămânii. Am adresa noului proprietar. Amgăsit și unde să stau dacă nu îl găsesc din prima zi.
-Bine, fata mea, dacă vrei, vino mâine, să ne sfătuim.
-Cred că e mai bine să vin după ce mă întorc de la Timişoara. Simt că nu trebuie să mai întârzii plecarea acolo.
-Tu ştii ce ai de făcut!
Zilele au trecut și Maria a pornit spre Timișoara. A decis să meargă la sigur, fiindcă se temea să dea telefon. Știa că acea cheie care se afla la Maria era căutată de proprietarul magazinului de antichități, dar și de noul proprietar al lăzii. Trebuia să facă cumva să deschidă lada și să ia cămașa. Se gândise cum să îi explice noului proprietar de ce trebuia să aibă cămașa, evident, nu adevărul ci o poveste credibilă. La nevoie, se gândea cum să deschidă lada cu cheia, fără să observe proprietarul și să ia cămașa. ”Scopul scuză mijloacele!” spusese Machiavelli cândva.
Maria a ajuns seara la Timișoara, mergând la fiica doamnei de la magazin. A doua zi, dimineața, cu ajutorul său, a găsit adresa noului proprietar al lăzii de zestre. Acesta locuia tot într-o casă frumoasă, ceva mai impunătoare decât cea de la București. Ajunsă acolo, a sunat la interfonul cu apel video.
-Cine este? se auzi o voce de femeie.
-Sunt Maria, vă caut în legătură cu o chestiune foarte importantă. Dacă mă primiți, vă voi spune.
Poarta s-a deschis, iar Maria a intrat în casă. În sufrageria-living, de la parter, proprietara casei pregătise o cafea și câteva dulciuri tradiționale, fiindcă se apropia Crăciunul și oamenii intră mai repede în atmosfera sărbătorii.
-Doamnă, spuse Maria, sunt o rudă a celei care a vândut o ladă de zestre unui antreprenor de antichități, de unde a cumpărat-o soțul dumneavoastră, presupun.
-Draga mea, eu sunt văduvă de peste 30 de ani. Domnul despre care știi că stă aici, este nepotul meu, adică fiul fiicei mele care a murit de un an. De aceea, port doliu.
-Offf, îmi pare rău!
-Nu-i nimic, dacă ai bătut drumul până aici, e bine să știi. Nepotul meu a moștenit pasiunea bunicului său, adică a soțului meu, pentru a colecționa. Nepotul meu a absolvit Istoria și Dreptul, lucrează în diplomație. Acum, și-a luat o vacanță mai lungă, fiindcă are o carte de scris și vrea să se dedice finalizării ei. Soția lui și fiicele lor s-au mutat cu serviciul, respectiv școala în Timișoara. De aceea, au renunțat la casa din București, care a fost a ginerelui meu. Deocamdată nu s-au decis dacă o vor vinde. Sunt încă multe lucruri acolo.
-Eu știu că nepotul dumneavoastră a cumpărat o ladă de zestre. Sunt o rudă a celei care a vândut lada. Am înțeles că lada ar fi ajuns aici.
-Da, lada a ajuns aici, numai că nu a putut fi deschisă. Nepotul meu a decis să o trimită la București, la un specialist. Nepotul meu se documentează la bibliotecile din Cluj, timp de o săptămână. Lada a fost trimisă cu un curier la București.
Maria simți că nu are aer. Din nou, a străbătut atâta cale, pentru a afla că lada de zestre s-ar afla în București din nou. Evident, acum trebuia să spună că ar putea facilita găsirea cheii, fiindcă astfel putea afla unde ajunsese lada de zestre.
-Știu că vă cer un lucru destul de dificil. Eu aș putea face rost de acea cheie, astfel că nimeni nu ar tebui să se mai chinuie să deschidă încuietoarea.
-Asta ar fi o veste bună. Când voi putea vorbi cu nepotul meu, te voi anunța.
-Bine, atunci vă las telefonul meu. Aștept să mă sunați. Acum mă grăbesc să prin ultimul tren spre București.
Ajunsă la gară, Maria o sună pe doamna Elleni.
-Am fost laTimișoara. Lada a plecat din nou spre București. Vor să o deschidă. Cum eu aveam cheia, am dat de înțelesc că aș putea face rost de ea.
-Ai procedat foarte bine, fata mea. Eu azi, am primit în vizită o bună prietenă de-a mea, care cunoaște tainele ghicitului în cafea, în cărți, în palmă. Azi mi-a spus că mă așteaptă o mare încercare. Evident, eu nu i-am spus nimic, dar știe și ea că spiritul malefic își face de cap. Tot ce mi-a zis, este că totul se va rezolva în Noaptea de Ajun. Nu mi-a zis nimic altceva.
-Asta înseamnă că trebuie să ajungem la cămașă până atunci. Azi ajung la București, iar mâine după amiază vin la dumneavoastră să vorbim. Și eu am să vă spun multe lucruri.
(VA URMA)
CARMEN-MISTERE ȘI ENIGME 